Ce a fost și nu mai e, ce mai e și n-o să mai fie... 22 acum. 15 atunci. Atunci când mi-am pus în cap să devin jurnalistă. Atunci când mulți din jurul meu au strâmbat din nas, din ochi, din toate cele...
Măcelarii calificați sunt cei apropiați și dragi nouă. Ei știu cel mai bine de unde și cum să înceapă jumulirea. Nu țin cont de loc, de mod sau de vreo condiție specială de sacrificare...
Pentru că sunt în vacanță, zilelea astea am experimentat, ghiciți, statul degeaba. Doar pentru asta e vacanța, nu? Ei, nu chiar. Atâtea planuri, atâtea lucruri de făcut... S-au dus toate pe apa ploii și pe valurile plictiselii...
Îţi ia ani, ore, minute, secunde. Și nu numai. Oftări, scrâșniri din dinți, ochi dați peste cap, răbufniri, râsete, răsuflări ușurate, sărituri de fericire și urlete de disperare...
Doar două zile de filmări și orașul a-mpânzit de vedetismele holliwoodiene. Totul a început ca o joacă, ca o distracție. Nici nu ne-a trecut prin cap că se va transforma într-o treabă serioasă și responsabilă...
Pentru că mi-a plăcut: „Omul este irațional, ilogic, egocentric. Nu are importanță, tu iubește-l! Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste. Nu are importanță, tu fă acel bine! Dacă-ți atingi propriile…
De ce nu ne iubim așa cum suntem? De ce vrem să fim mereu altfel? De ce trebuie să demonstrăm că suntem altfel decât vrem? De ce ascundem ce vrem cu adevărat să fim?
De curând am primit banii pentru prima mea bursă (nu-i mai am, oare chiar i-am primit?). O mare, mare bucurie. S-ar fi putut lua mai multe, dar... memoria asta a mea o ia razna...
