Arunci cu oameni la gunoi? Îi returnezi? Îi reciclezi?

Îţi ia ani, ore, minute, secunde. Și nu numai. Oftări, scrâșniri din dinți, ochi dați peste cap, răbufniri, râsete, răsuflări ușurate, sărituri de fericire și urlete de disperare. Toate înăbușite în aceeași tigaie, a sufletului și a creierului tău. Se amestecă treptat și iese o delicatesă. Asta dacă nu întorci capul pentru o secundă. Astfel se carbonizează. Iar scrumul rămas e greu de înghițit… Și atunci, de ce transformăm oamenii în scrum?

Timpul e un demolator șiret și cu experiență. E foarte calculat și parcă prea punctual. Iți ia o privire să te îndrăgostești, o viață să trăiești și o secundă să te prăbușești. E frustrant.

Clădești imperiul perfect din mintea ta. Casa, relația, prietenia, cariera, personalitatea… Și nenorocitul de timp… îți fură tot cu secundele și milisecundele ticăite pe furiș, ca și cum ele nici n-ar ști cine… cine e complicele lui. Nici nu se mai știe care a cui complice e, dar cert e că omul și timpul sunt mână în mână.

Cât de repede se poate schimba un om în rău și cât de greu în bine… Chiar dacă se presupune că binele învinge răul, răul e mereu cu un pas înaintea binelui. Nu e mai agil sau mai viclean. El doar nu ratează oportunitățile. Cum se poate să renunțăm atât de ușor la oameni, când știm deja că e atât de greu să îi găsim, să-i ținem lângă noi? Au oamenii termen de valabilitate? Dar garanție? Pot fi returnați în 30 de zile?

Brusc pentru unii suntem depășiți sau expirați. Dintr-odată nu mai suntem buni. Și, de cele mai multe ori, fără motiv. E ușor de aruncat oameni la gunoi. Dar nu sunt reciclabili. Nici măcar de unică folosință. Așa că păstrează-i. Așa cum sunt. Nu-i transforma în ambalaje nefolositoare și dăunătoare mediului înconjurător. Nu-i arunca și fă-i nici să se arunce singuri.