Aș face totul altfel, dar n-aș schimba nimic

Ce a fost și nu mai e, ce mai e și n-o să mai fie… 

22 acum. 15 atunci. Atunci când mi-am pus în cap să devin jurnalistă. Atunci când mulți din jurul meu au strâmbat din nas, din ochi, din toate cele… Că doar jurnaliștii sunt ăia răi, care latră și mușcă, iar eu eram văzută mult prea sensibilă pentru așa ceva. Dar n-a contat. Am ascuns clapele pianinei de acasă sub capac și am renunțat la cei 8 ani petrecuți cu Mozart, Chopin sau Bach pentru Filologie. Acum cânt intens la tastele laptopului. Fără partitură, dar cu la fel de multe ore de repetiție (acum pot cu unghiile lungi, vopsite și cu inele pe deget, pe atunci era strict interzis). Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș sări de fiecare dată peste liceu. Doar, doar să am oportunitatea să mai fiu încă o dată studentă a Facultății de Jurnalism. Dar nu așa, 3 ani sunt prea puțini. Eu vreau mai mulți.

În primul an de Facultate îi spuneam prietenei și colegei mele Eliza, într-un interviu acordat ei, că:

 „Facultatea nu poate fi comparată cu liceul în nici un fel . Nu m-aș întoarce în liceu pentru nimic. Liceul înseamnă stat degeaba și învățat pe derost tâmpenii.  Facultatea este ceea ce îți dorești să faci. Liceul e un rău obligatoriu“.

Încă îmi susțin părerea. Acum poate doar puțin mai stilizat. Tot ei îi spuneam că:

„Știu sigur că mi-am dorit extrem de tare să vin la această facultate care pur și simplu mă fascinează. Nu am notele cele mai bune, nu sunt la buget, dar îmi place ceea ce fac și în vacanță chiar îi duc lipsa“.

La partea cu vacanța aș putea să meditez, dar s-o lăsăm așa.

Cu familia și iubirea lăsate acasă la Botoșani și cu motanul luat ostatic la Iași pentru a suplini lipsa lor, am început lupta jurnalistică și pe cea de chiriaș într-un oraș străin. M-am îndrăgostit de Iași, dar și de Facultatea și Universitatea mea. Chiar din primele întâlniri. A fost dragoste la prima vedere. Dar cum dragostea nu e autentică doar cu bucurie, au început să apară și neînțelegerile. M-am întrebat de vreo două ori ce caut eu la Facultatea asta… Dar am știut să răspund și atunci nu m-a lăsat restantă. M-a lăsat Istoria Presei, însă. Dar ce e Facultatea fără o restanță, nu?

„Înainte să înceapă anul universitar, mă gândeam că am scăpat de liceul la care se întâmpla orice numai nu carte și relație onestă între profesor și elev și că voi veni la facultatea la care mi-am dorit din clasa a VIII-a, între profesori care nu au preferințe pentru anumiți studenți și o Universitate renumită și corectă. După sesiunea din primul semestru am rămas cu un gust amar. Cam tot ce îmi imaginam în vară s-a terminat“, îi spuneam atunci Elizei.

Să nu exagerăm, zic. Sesiunea şi dramatismul au dispărut. Primul an a trecut repede, al doilea şi mai repede, iar ultimul parcă nici nu a început. Cei trei ani de Jurnalism au fost şi cei mai frumoşi ani ai mei de până acum. În anul I, Facultatea o vedeam ca în gândurile mele. Nu era exact aşa. Dar pe parcurs am învăţat să o iubesc aşa cum este, fără să încerc să o schimb. Din I până în III am văzut-o cu ochi din ce în ce mai buni. Nu aş schimba nimic, dar aş face totul altfel. În ultimul an de Facultate am început să obosesc şi să îmi dau seama că trebuia să îmi fi dat voie să greşesc mai mult. Să stau mai mult pe capul profesorilor mei, să „fur“ mai multă meserie de la ei, să întreb mai mult. Timiditatea şi determinarea de a fi totul perfect nu mi-au făcut rău, doar m-au făcut să pierd răspunsuri pe care acum încă le caut. Din I în III totul s-a îmbunătăţit. Nu am avut numai 10, nici bursă, nici buget de la început, am şi picat, dar am şi învăţat. Am cunoscut oameni. Oameni frumoşi şi generoşi cu cunoştinţele lor, prieteni adevăraţi şi lecţii de viaţă şi jurnalism pe care numai aşa le puteam învăţa. Mi-ar trebui mult prea multe caractere ca să descriu cât de mult mi-a plăcut Facultatea asta şi de câte ori aş mai alege să o fac dacă s-ar mai putea. Mă sperie gândul că o părăsesc şi că nu o voi mai vedea niciodată.

Şi până scap eu de melancolie vă spun că mereu mi-am dorit să îmi construiesc un blog. Am stat pe gânduri, până când Facultatea mi-a impus asta. Ce obligaţie tragică, nu-i așa? Aşa că blogul acesta e rodul meu şi al facultăţii mele. Facultatea se termină, dar blogul rămâne. Rămâne trist până în iulie. Voi posta mai rar până îmi voi susţine lucrarea de licenţă. Dar după… Va urma.