De curând, mi-am amintit de textul ăsta pe care l-am scris în 2013 pentru a putea participa la un concurs și a câștiga un bilet la conferința „The Power of Storytelling“, organizată de cei de la revista DOR (Decât o revistă). Am câștigat și am fost nespus de fericită. Atunci mi-am pus pentru prima dată cu adevărat problema cu privire la motivele pentru care mi-am dorit să devin jurnalist. Iar povestea încă mi se potrivește. Cu tot cu anii care s-au mai adăugat între timp. 🙂

23 acum. 15 atunci. Atunci când mi-am pus în cap să devin jurnalistă. Atunci când cei din jurul meu s-au îngrozit. Au strâmbat din nas, din ochi, din toate cele… S-au panicat. Că doar jurnaliștii sunt ăia răi, care latră și mușcă, iar eu o prințesă, mult prea sensibilă pentru așa ceva. Dar n-a contat. Am ascuns clapele pianinei de acasă sub capac și am renunțat la cei 8 ani petrecuți cu Mozart, Chopin sau Bach, pentru Filologie. Acum cânt intens la tastele laptopului. Fără partitură, dar cu la fel de multe ore de repetiție. Acum pot cu unghiile lungi, vopsite și cu inele pe deget. Pe atunci era strict interzis.

Andra PETRARIU

Cu familia și iubirea lăsate acasă la Botoșani și cu motanul luat ostatic la Iași pentru a suplini lipsa lor, am început lupta jurnalistică și pe cea de chiriaș într-un oraș străin. M-am îndrăgostit de Iași, de facultatea și universitatea mea. Chiar din primele întâlniri. A fost dragoste la prima vedere. Cei trei ani de Jurnalism au fost şi cei mai frumoşi ani ai mei de până acum. În anul I, facultatea o vedeam la fel ca în gândurile mele. Nu era exact aşa. Dar pe parcurs am învăţat să o iubesc aşa cum este, fără să încerc să o schimb. Din I până în III am văzut-o cu ochi din ce în ce mai buni. La fel și meseria de  jurnalist. Cei din jur însă mă privesc la fel de îngroziți ca atunci.

 

Jurnalist?

 

Suna tare bine. Pentru mine. Tu ce ai să fii? Jurnalist. Mă îmbrăca instant într-o armură de invincibil și mister. Un curios erou, timid și fără faimă, care reușește să îi arate tuturor pe cei măreți și să se hrănească în același timp din măreția lor. Mi se potrivea. În timiditatea mea, voiam să descopăr necunoscutul, iar el să mă cunoască pe mine. Cu gândul la poveștile acelea fascinante cu ziariștii de demult, pierduți de-a lungul timpului pe teren și prin istorie, voiam să descopăr oameni, frumusețea din oameni, oameni care să mă inspire, oameni de la care să am ceva de învățat, oameni care cunosc oameni care mie îmi plac și pe care îi cunosc sau nu, oameni pe care să îi arăt lumii întregi și să devin și eu o bucățică din povestea lor. Să scot de la ei ceea ce nu vor să spună, dar trebuie să spună. Să știm și noi.

 

În lumea mea

 

Voiam să văd un subiect în orice și să nu îmi scape nimic. Să-mi eliberez ideile ținute captive în cap. Și să nu îmi risipesc curiozitatea mea interminabilă numai rotindu-mă într-un scaun de birou. Voiam ca de fiecare dată să fie diferit, dar la fel de fiecare dată. Alte pixuri, alte agende, alte cuvinte, alte hârtii, alte trăiri; același reportofon, aceeași minte, aceleași emoții, aceleași gânduri, aceleași satisfacții și aceleași temeri.

Ce vrei să te faci când vei fi mare? Unii spuneau că vor să devină bogați. Eu spuneam că vreau să devin jurnalist. Nu m-a întrebat nimeni de ce vreau să fac asta. Nici măcar eu. Mi s-au pus două manuale „despre“ în mâini și m-am simțit în lumea mea. Acum sunt un jurnalist în devenire. Nu vreau să schimb lumea. Vreau doar ca lumea să cunoască lumea. De aceea vreau să devin jurnalist.

Ți-a plăcut articolul? Fii generos și împarte-l cu prietenii.

Despre autor

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Close