Când copiii mânăncă la restaurant

„13 sau 14 pizze, 20 sau 24 de porţii de cartofi. Şi oare câte sucuri?“, calculează în şoaptă, cu ochii aţintiţi spre un perete, un chelner panicat.

Proaspăt ieşită din amfiteatrele impregnate zilnic cu noi informaţii şi fixată pe teme şi subiecte pentru genurile publicistice existente, am uitat să zâmbesc weekendului care tocmai mă cazase acasă şi am plecat somnoroasă şi în criză de timp, ca de obicei, la restaurantul singurului centru comercial din oraşul natal Botoşani pentru a-mi face în linişte un plan de întrebări. Urma să iau un interviu.

 Andra PETRARIU

Linişte încântătoare. Mă aşez la o masă de nefumători – aşa cum sunt catalogată – şi împrăştii priviri în stânga şi în drepta pentru a-mi da seama dacă e sau nu deschis. Aflat la etajul doi în complex, „Noblesse“ e un restaurant elegant, după cum îi sună şi numele, cu scaune albe din piele şi mese maro, cum sunt acum în trend, cu lumânărele pe mijloc şi cu vedere spre pietonal prin geamurile impunătoare. E aprope liber, iar muzica şopteşte încă în surdină despre sărbători. Beteala atârnă fără nici un model pe pereţii galbeni, iar un om de zăpadă din luminiţe albastre mă priveşte parcă încruntat.

Bucătăresele, enervate astăzi la restaurantul fiţos, îi strigă neîncetat pe cei doi chelneri călcaţi şi apretaţi care se învârt dintr-o parte în alta cu pizze uriaşe în mâini, ca nişte magicieni. Unul îmi ia comanda şi îmi explică grijuliu ce repede voi avea stomacul plin.

Mă schimb de la o masă la alta şi mă pregătesc încordată de întrebări. Îmi deschid laptopul minuscul şi încep. Cu gândul la mâncare şi cu ochii pe ceas, ca să nu întârzii, reuşesc totuşi să termin jumătate din plan până când mâncarea a sosit. Încep să savurez faimoşii cartofi prăjiți şi pietul de pui condimentat şi aromat şi realizez că am timpul necesar pentru a ajunge la întâlnirea programată peste câteva minute.

 

Un fel de S.O.S „restaurănţesc“

 

„Doamna, eu nu ştiu unde o să îi punem, că vedeţi, au mai venit câţiva oameni. Chiar nu ştiu cum o să facem“, gesticulează intens şi dezordonat un chelner cu o voce stridentă şi disperată de parcă urmează o situaţie de viaţă şi de moarte.

Curioasă, am decis să mai respir şi să îmi ridic nasul din farfuria de unde mâncam cu poftă, când restaurantul parcă amorţit a fost „înzăpezit“ de copii de vârste diferite, veseli şi entuziasmaţi. După un lung şi interminabil calcul, 57 de copii au acoperit scaunele din piele într-o ridicare de gene, fără prea mult zgomot. Însoţiţi de preotul şi învăţătorul satului din care veneau, s-au aşezat şi au aşteptat să vină miraculoasa şi tradiţionala turtă stropită cu puţin caşcaval şi salam de la oraş, numită pizza. Brusc, atmosfera de sărbătoare din încăpere a devenit ciudată, cafelele fiind sorbite mai încet, parcă nefăcându-şi efectul de trezire.

Copiii au inspectat însă teritoriul şi au verificat fiecare colţ cu ochii mari şi curioşi. După care au început discuţiile filosofice despre desene animate, strigătele de foame, chicotelile, ghionturile pe sub masă şi aruncările de priviri asupra persoanelor de la alte  mese, ca şi cum nimeni nu i-ar observa. Nu, nu au venit extratereștii, dar cam aşa arăta încăperea, întețită cu priviri bulbucate şi întrebătoare.

 

Descreţirea fețelor nedumerite

 

„Da’ ce se întâmplă aici? E vreo aniversare?“, destramă suspansul o bătrânică cochetă, contrariată că nu are loc. Toţi ochii erau aţintiți pe chelnerul care urma să dezvăluie misterul. „Nu doamnă, doar mănâncă“, scrâşneşte din dinţi cu zâmbetul pe buze. „Am venit în echipă, doamnă, vă aşteptăm jos la concert“, o lămureşte preotul zâmbind. „Am fost şi la teatru, şi la patinoar, suntem în gaşcă aici“, completează părintele, în timp ce, la o masă, patru copilaşi vărsau sarea pe jos ca fulgii de nea ce tocmai se lipeau de geamuri.

Am început să meditez la cât de iubită este pizza la oraş şi la câte bariere are de trecut un om atunci când intră într-un restaurant. Eleganţi, frumoşi, fără să se murdărească şi fără să fie atenţi dacă ţin sau nu tacâmurile în mâinile care trebuie, au mâncat în pas alert şi cu gurile până la urechi din pizza uriaşă, depăşind limitele restaurantelor, unde trebuie să fii îmbrăcat adecvat şi să mănânci cum trebuie ca să nu comenteze cei de lângă tine.

Pe fundal, se mai auzeau câte un „domn părinte“ şi un mândru „am terminat“. Preotul, rămas fără loc, supraveghea atât copiii, cât şi bucăteresele, învârtindu-se de la o masă la alta. „Mai vin odată cartofii ăia? Ce se aude cu cartofii ăia? Avem concert în 15 minute“, spune proetul agitat, dar mereu înconjurat cu o aură de zâmbete.

„E zăpăceala, da, da“, spune chelnerul, care abia mai auzea comenzile celorlalți clienţi. „Mâncaţi la grămadă“, îi instruieşte modest şi râzând preotul pe copiii care se uită buimaci cum restaurantul luxos a rămas fără tacâmuri şi fără farfurii.

 

Bilanţul delicios

 

După ce au înfulecat şi cartofii mult aşteptaţi, în haosul creat au urmat lungile numărători şi calcule aşteptate cu suspans în picioare din cauza lipsei de loc. Neînţelegerile nu au încetat să apară, iar bilanţul a arătat cam aşa, într-un final, când chelnerul a reuşit să se dezmeticească: 57 de copii, 14 pizze, din care au mai luat şi la pachet, 24 de porţii de cartofi, nenumărate sucuri, un cârd imens de farfurii şi o ceartă zdravănă de la patron din cauză că au rămas fără tacâmuri şi au mai adus din plastic.

„Uaaaaaaaaa, uiteeeeeeee“, a fost întreruptă numărătoarea de vocile fericite ale copiilor care căscau gura la renii lui Moş Crăciun de pe plasma gigant.

În această răvăşeală în care se transformase ziua mea de linişte şi concentrare, planul de întrebări a scăpat de sub control şi frământată de situaţia dificilă şi amuzantă în care a fost pus restaurantul de un prânz al unor copii care au venit să viziteze oraşul, m-am apucat să notez pe laptop câteva replici pentru a întocmi un scurt text.

Studiată din cap până în picioare, copiii au supt din paie şi au savurat bulele lui Coca Cola, şi-au strâns gecuțele şi au început să zburde unul câte unul prin complex. Relaxată şi satisfăcută că pe lângă jumătate de interviu voi mai avea un subiect, agitam tastele laptopului, când un țânc furişat în spatele meu mă deconspira altuia citindu-i rar şi în şoaptă tot ceea ce scriam. Cu urechile ciulite şi cu ochii panicaţi, în timp ce m-am ridicat să plec, ei au fugit să divulge şi celorlalţi secretul, iar eu am uitat să achit nota de plată.

Ți-a plăcut articolul? Fii generos și împarte-l cu prietenii.

Despre autor

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Close