Cosmin Vaman: „Muzica pe care o cânt e o coloană sonoră a vieţii mele“

În el se ascunde un megastar. Dintotdeauna. El spune că încă nu l-a găsit, dar publicul îl contrazice de fiecare dată. Cosmin Vaman nu s-a oprit nici măcar o clipă din cântat. De când era copil căra chitare după el prin concerte, alături de mari artiști români. Nu știe dacă atunci era în căutarea succesului, dar știe sigur că atunci era mai „drăgălaș“. Pune în versuri viața sa și o împrăștie tuturor cu fiecare notă muzicală. Visul său a fost să devină vânzător de discuri de vinil. S-a spulberat însă, așa că s-a gândit să fie cântăreț. Cântăreț, soț, tată, prieten, redactor la Departamentul Media al Universității „A.I. Cuza“ din Iași, trăiește fiecare mărunțiș care-i condimentează viața. Încă nu are tabieturi de artist, dar va urma… 

 

Cred că cel mai bine îl caracterizează versurile:

„Îl vezi prin față pe la Cuza, printr-o gară sau printr-un local bun
Are chitara în spate, cu care ne cântă melodii c-un drag nebun.
Știe să ne facă piese faine, să le compună oriunde-ar fi
Nu îi ia decât 10 minute și «Adevăruri universale» vom auzi.

Dacă îl vizitezi pe Facebook ai să vezi că e cel mai mare TaxiFan
Iar visul său s-a împlinit: cel de a cânta pe aceeași scenă cu Dan.
Umorul său se resimte în orice video
Iar cel mai ușor îi ajungi la suflet dacă ți-e dragă a sa Teo.

Știm cu toții că nu-i pasă de bani
Știm că are peste tot prin țară fani,
Este pus mereu pe glume
Și n-ar da Copoul pentru nimic în lume.“

 

„Muzica pe care o cânt e o coloană sonoră a vieţii mele“

 

Te urmăreşte momentul de la „Megastar“? Ai rămas etichetat?

Acum o săptămână, la un radio din Craiova, într-o emisiune despre muzica folk, cineva m-a prezentat ca fiind tipul care a participat la „Megastar“. Atunci a fost prima ieşire a mea în public, cu o piesă de a mea, la „Megastar“. M-a recunoscut lumea pe stradă mult timp după aceea, deşi a fost un moment nu foarte semnificativ în emisiune. Era în finala din sezonul doi. Foarte multă lume îmi spune şi acum că m-a văzut atunci. A mai durat cam un an şi ceva până am început să ies în concerte, să cânt piesele mele şi să le pun pe internet. Dar da, mă urmăreşte şi acum, dar nu mă deranjează pentru că eu am trimis filmarea și a fost o emisiune bună. Eu mă uitam cu drag, era interesant. Am văzut-o şi pe Andreea Raicu… 🙂

De ce ai preferat o perioadă să fii vedetă doar pentru Youtube şi oglinda din baie?

La început, când le-am postat, n-am ştiut că ar prinde bine la public. Foarte puţină lume ştia melodiile, în general prieteni de ai mei, care ce, mi-ar fi spus? De fapt, sunt vreo doi care mi-au spus că-s proaste piesele, dar ceilalţi mi-au spus că sunt bune. La invitaţia unui prieten m-am dus la „Serile Timpul“. Acolo am cântat prima dată în public piesele mele. Au prins foarte bine, am avut succes şi am avut curaj să mă duc şi a doua oară, şi a treia, iar când am văzut că obţin totuşi o reacţie pozitivă din partea oamenilor care mă ascultă, am început să mă duc mai departe.

Atât de departe încât ai ajuns să cânți cu artişti importanți, printre care Dan Teodorescu de la Taxi. Cum a fost?

Da, sunt un artist foarte norocos. În ultimul an am cântat în deschidere la foarte mulţi artişti: Alina Manole, Taxi, Dinu Olarașu, Magda Puşcaş, Ioan Gyuri Pascu, Fără Zahăr, Byron, Ada Milea, Daniel Iancu. Foarte mulţi artişti. Toţi îmi plac şi toţi îmi sunt dragi şi am fost onorat să cânt.

Cu Dan Teodorescu a fost o surpriză. Am fost într-un concert caritabil oraganizat la Bucureşti pentru Andrei, de la Facultatea de Informatică, la care au participat Florin Chilian, Dan Teodorescu de la Taxi, Mihai Mărgineanu, Marius Matache. Şi în timpul concertului eu mai vorbesc între piese. Făcusem o glumă legată de faptul că erau foarte multe vizualizări la piesa „Cele două cuvinte“, vreo cinci milioane. Dan Teodorescu a auzit gluma şi a urcat pe scenă. A fost o surpriză, nu programasem şi am cântat împreună „Situaţia din ţară“.

Nu e prima oară când cântăm împreună, e a treia oară, şi tot timpul când mă întâlnesc cu Taxi sau cu Dan Teodorescu mă cheamă să cântăm piesa asta. El spune că n-o mai ştie, dar o ştie. Văd că mă urmăreşte să vadă dacă zic bine textul. E o piesă bună şi mie îmi place foarte mult, e o piesă grea, are foarte, foarte multe versuri şi poate aşteaptă să vadă că o greşesc, ca să îmi spună „Ha, nu eşti cel mai mare fan Taxi“. De fapt, sunt. 🙂

 

„N-am cântat niciodată atât de prost pe cât m-am lăudat că o să cânt“

 

Mai dai importanţă lucrurilor mărunte din viaţa ta acum când începi să trăieşti printre lucruri măreţe?

Păi din asta e formată viaţa mea, din tot felul de lucruri mărunte, în fiecare zi. Şi concertele în sine sunt formate din lucruri mărunte. Eu sunt foarte atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu în timpul concertelor. Sunt atent la privirile oamenilor, mă intimidez foarte uşor dacă mi se pare că cineva se uită urât sau nu-i place (dar hai să nu spun asta că o să vină duşmanii la concerte să se uite urât la mine). Mă tulbură, nu ar trebui, ar trebui să îmi fac treaba mai departe, dar eu sunt un om foarte sensibil la reacţiile oamenilor cu care dialoghez în timpul concertelor.

Dar emoţii pe scenă mai ai? Care e starea ta de spirit când urci pe scenă? La ce te gândeşti?

Foarte multe, de fiecare dată. Am foarte multe înainte să încep să cânt. După, încep să dispară. După prima piesă mă simt destul de bine pe scenă. Am ajuns în punctul în care mă simt totuşi suficient de relaxat şi comod acolo. Ştiu că e locul meu şi îmi fac treaba până la capăt, fără emoţii. Dar până să intru pe scenă, absolut de fiecare dată. Am momentele mele în care tremur, nu poţi vorbi cu mine. Sau tu poţi vorbi cu mine, dar eu mă gândesc la altceva, de obicei în gol.

Pari foarte nesigur prin concerte, prin glumele pe care le faci. Ţi-e frică de eşec?

Mi-e frică de penibil. Nu sunt atât de nesigur pe cât vreau să par. Multă lume îmi spune: „Băi nu mai zi că ai să cânţi prost, că tu nu cânţi prost; nu mai spune că e o piesă proastă, că evident nu-i o piesă proastă“. Dar mi-am creat un fel de personaj de ăsta foarte autoironic, să zicem, care spune lucrurile astea despre el şi iese în viaţă din concert orice s-ar întâmpla. E şi un mod de a atrage bunăvoinţa publicului. Am să încerc să renunţ, mi-a zis prea multă lume. Plus că e o sursă foarte bună de umor. Mie îmi place să fac poante şi nu îmi permit să fac poante despre alţii. Cine sunt eu să râd de alţii, şi atunci fac poante despre mine. Şi sunt foarte facile, foarte uşor de făcut, este destul material.

Dar nu crezi că ceea ce spui se va îndeplini la un moment dat?

Până acum nu mi s-a întâmplat, n-am cântat niciodată atât de prost pe cât m-am lăudat că o să cânt.

 

„Cred că tot timpul am vrut să cânt […] chiar dacă am recunoscut-o, chiar dacă nu“

 

Ai avut o copilărie zbuciumată. Concerte, cărat chitare după tine, de mic. Asta ţi-ai dorit? Ce-ţi doreai să devii?

Vânzător de discuri. Asta prima oară, înainte de ’89. Era un magazin unde se vindeau discuri de pick-up, din alea pătrate, mari de vinil. Acolo aveau foarte multe discuri cu muzică românească şi un pic străină. De acolo aveam eu o colecţie întreagă de discuri cu muzică şi cu poveşti şi mi se părea fascinant să poţi să lucrezi acolo unde sunt toate. După aia am vrut să fiu cântăreţ şi actor. Asta spuneam la toată lumea. După care am vrut să fiu ziarist, asta mai prin liceu. Am fost la un pas să dau la Jurnalism, la Bucureşti.

Când am terminat eu liceul a fost aşa o succesiune de evenimente foarte rapidă. Am ajuns la Litere la Iaşi, deşi voiam la Bucureşti. Am ales mai mult oraşul decât specializarea. Nu am avut o medie strălucită și se intra cu una foarte mare la Jurnalism, cu dosar. Cu un an înainte se intrase cu 9.40, iar eu aveam aproape 9. Nu aş fi intrat şi am dat la Litere. Nu-mi pare rău, am învăţat foarte multe, am avut ocazia să citesc foarte multă literatură, lucruri care mi-au prins bine în dezvoltarea mea spirituală cel puţin. Am făcut Engleză-Italiană. Cu toate astea, sunt în continuare pasionat de Jurnalism, urmăresc cu foarte mare atenţie presa, citesc, cumpăr ziare. Sunt ultimul om din lumea asta care mai cumpără ziare, cred.

Ai vrut să fii cumva și „domn’ profesor“?

M-am gândit să mă fac şi profesor, la un moment dat. Nu am fost niciodată un tip foarte hotărât atunci când mi s-a pus întrebarea ce vrei să te faci când ai să fii mare. Cred că tot timpul am vrut să cânt, asta a fost un fel de constantă a mea, chiar dacă am recunoscut-o, chiar dacă nu. Dar nu am ştiut până târziu ce vreau să fac când o să fiu mare. Nici acum nu sunt convins că nu vreau să mă fac profesor. Dar mai este timp.

Cum mai copilăreşti?

Mă uit la Winnie the Pooh, la toate desenele animate de la Disney, pentru că am un copil de doi ani şi trei luni acasă (Teo). Lipim abțibilduri prin toată casa, cântăm împreună cântece pentru copii şi nu numai. Am zis că mă uit la toate desenele animate de pe lume şi că le ştiu pe de rost pe unele dintre ele? În momentul în care ai copil este atât de frumos. Dincolo de ceea ce dăruieşti tu ca părinte copilului tău, este ceea ce primeşti de la el, faptul că-ţi retrăieşti odată cu el copilăria, perioada aia foarte frumoasă.

Ţi-ai dori să o vezi cântăreaţa lui tati?

Ştiu că nu e bine să-i impun eu aşa, dar ea e prea mică să citească interviul ăsta, aşa că pot să spun sincer că mi-ar plăcea.

Când erai mic erai un „Copil minune“. Ai rămas acelaşi copil minune din copilărie?

Copilul minune… Da, aşa scriau pe afişe când mergeam într-un turneu. Scriau: „Cosmin Vaman – Copilul Minune“.

Cam cât de mândru erai?

Uite, vezi, nu-mi mai amintesc, n-am o memorie foarte bună. Ştiu că am avut un incident la un moment dat. Exista un cântăreţ, nu ştiu dacă este tot acesta căruia i se spune acum Copilul Minune, dar exista un Copil Minune care cânta genul ăla de muzică şi s-a umplut o sală, undeva în Moldova, într-un orăşel, de fanii acelui cântăreţ, convinşi fiind că acela vine în recital. Şi n-a venit. Am avut foarte multe emoţii atunci, dar am avut succes. Pe atunci aveam succes.

Acum nu mai ai?

Nu am la nivelul ăla. Eram drăgălaş atunci. Aveam 6 ani. La începutul anilor ’89-’90 nu erau aşa de mulţi copii cum sunt acum prin reclame la televizor, la emisiuni. Iar eu eram unul dintre ăia puţini care făceau treaba asta. Spuneam poante, cântam, ce fac şi acum dacă stau să mă gândesc bine. Da, uite, făceam ce fac şi acum, numai că nu aveam propriile melodii pe atunci.

Deci eşti mai bun.

Mai bun decât atunci? Da, dar nu mai sunt la fel de drăgălaş. Am mers prin toată ţara când eram mic şi ştiu că la Alba Iulia s-a făcut pe stadion un spectacol. Venise lumea, pentru că erau vedetele momentului (Mădălina Manole, Dan Spătaru, astea erau în ’89), şi ţin minte că după ce am plecat de pe scenă şi m-am dus la autocarul care era în afara stadionului, striga un stadion întreg: „Cosmin, Cosmin“. Ei, nu mai am succes ca atunci. Încă nu.

 

„Tabieturi de artist? Chiar trebuie să îmi fac“

 

Ai început să dai autografe? Ce ai scris prima dată?

Prima dată am dat autograf când eram mic. Era foarte flatant. Şi acum e. Cred că doar mă semnam. Nu, nu, scriam „Cu drag, Cosmin“. Cam asta scriu şi acum, depinde. Dacă e o persoană pe care nu o cunosc îi spun „Cu drag“, pentru că îmi sunt dragi oamenii care vin la concert şi e valabil pentru ei. Dacă am mai mult timp, sunt mai inspirat sau e cineva căreia vreau să-i spun ceva îi scriu mai mult. Oricum, când îmi cere cineva acum autograf, înainte mă uit bine la el să văd dacă râde de mine, dacă face o glumă sau chiar vrea autograf de la mine .

Ai superstiţii sau tabieturi de artist?

Am participat la nişte festivaluri-concurs şi am două tricouri la care ţin foarte mult. Pe unul dintre ele îl purtam de fiecare dată când intram în concurs, iar pe al doilea dacă intram în gala în care se dădeau premiile. Nu ştiu de ce, nu am o justificare. Superstiţiile nu ar trebui să fie raţionale, nu? Pur şi simplu o fac aşa. Tabieturi nu am. Dar mi-ar plăcea să am. Cred că e mai fain să fii un artist care ai, eşti mai interesant dacă ai tabieturi. Trebuie să mă gândesc, măcar să îmi impun câteva. Tabieturi de artist? Chiar trebuie să îmi fac. Mulţumesc.

Cel mai amuzant moment de la un concert?

Îl ştiu, dar mă gândesc că dacă îl spun o să se supere persoana implicată, dar o să spun şi sper să nu se supere şi să înţeleagă că mi s-a părut cel puţin o glumă foarte bună. A venit o domnișoară foarte, foarte drăguţă, care avea o pasiune pentru unul dintre cântecele mele. Se numeşte „Cele mai frumoase“. Iar domnişoara reţinuse că titlul cântecului este „Cele mai frumoase picioare“, mai luase un cuvânt din refren. Şi a venit la sfârşitul concertului la mine şi m-a întrebat: „Nu vă supăraţi, pentru piesa «Cele mai frumoase picioare», inspiraţia a fost Dan Teodorescu (n.r.: trupa Taxi)?“.  I-am zis şi lui între timp povestea şi a spus că şi el crede că soţia lui l-a ales pentru picioare, în primul rând.

 

„Mi-ar plăcea să fac praf o chitară“

 

Câte chitare ai schimbat?

Cinci de toate.

A fost grea despărţirea?

Nu, de ultima chitară mi-am dorit foarte mult să mă despart, să am una nouă. Nu îmi mai plăcea. Nu mă mai suporta săraca nici ea pe mine, nici eu pe ea. Dar mă ataşez de ele cât sunt ale mele, sunt trup şi suflet alături de ele. Se spune că soţia şi chitara nu le împrumuţi niciodată.

Și eu care voiam să te întreb dacă soţia nu-i geloasă pe chitară…

Nu mi-a zis niciodată, dar uite chiar am să o întreb.

Dar ți-ai făcut praf vreo chitară de nervi?

Nu-mi permit. Mi-ar plăcea să am tabieturi de artist, trec pe listă, şi să fac praf o chitară. Nu-mi permit, dar nici nu cred că-mi stă în fire. Nu am făcut praf nimic, de fapt. Nimic? Aproape nimic. În schimb, am scăpat o chitară de pe un pat supraetajat din cămin, când eram student. A rămas cu nişte urme săraca… Am suferit foarte tare atunci, m-am simţit foarte vinovat că nu am avut grijă de ea. Era responsabilitatea mea să am, ea a crezut în mine că o să o apăr şi nu am făcut-o.

Concepi o zi fără chitară? Pentru ce o laşi din mână?

O las din mâna când vrea Teo să cânte, sunt şi însurat stai, deci pentru că trebuie să spăl vasele, pentru că trebuie să merg la muncă… Atât, spăl vasele. Nu fac foarte multă treabă cât ar trebui să fac, dar am noroc de oameni înţelegători în jurul meu. Încerc să mă achit totuşi onorabil şi de părţile astea.

 

„Melodiile mele ar putea fi un fel de coloană sonoră a unui film reprezentat de viaţa mea“

Pui în versuri viaţa ta?

În toate versurile. În toate e ceva din viaţa mea. Muzica pe care o cânt e de fapt o coloană sonoră a vieţii mele. Sunt aspecte din viaţa mea care m-au marcat suficient de mult, pozitiv sau negativ. Melodiile mele, care sunt şi triste, vorbesc despre mine și ar putea fi un fel de coloană sonoră a unui film reprezentat de viaţa mea.

Şi viaţa o trăieşti aşa cum vrei?

Da. Aş fi vrut să fiu cu 6 milioane de euro mai bogat, dar în afară de asta nu pot să mă gândesc la o decizie pe care am luat-o la un moment dat şi să spun că acum aş face altfel. N-aş face. Dacă asta înseamnă să trăiesc cum vreau, atunci da, o trăiesc cum vreau.

Furi inspiraţie?

Nu fur cu intenţie niciodată. O singură dată am furat cu intenţie, spun prima dată asta. Este o melodie care se cheamă „Damn, Sam“, care are refrenul „Damn, Sam/ I love a woman who rains“ – „Iubesc o femeie care plouă, ea plouă“. Mi-a plăcut aşa de mult încât am integrat în piesa „Cele mai frumoase“ un vers, este acolo, la un moment dat, când spun „Şi când plouă afară plouă tot ea“. Aşa am început eu să scriu piesa asta. Mi-a plăcut ideea, dar e singura chestie pe care am „furat-o“ voluntar. Să fur intenţionat nu mi s-a întâmplat decât atunci.

Mototoleşti multe foi virtuale până scrii un cântec? Eşti perfecţionist?

Mi-ar plăcea să fiu perfecţionist. Uneori nu mai am răbdare sau cred că dacă aşa mi-a venit cântecul la început, aşa îl las. Am cântece la care mă uit în urmă şi cred că o să le refac. Nu le mai văd cu ochi atât de buni ca atunci când le-am pus pe hârtie. Mi se întâmplă să mai mototolesc bucăţi de hârtie, să dau delete. Am vreo 70 şi ceva de piese, dintre care am pus pe internet vreo 30 şi ceva. Restul sunt în lucru, încă mă gândesc ce să fac exact cu ele, care e forma care îmi place mie cel mai mult să o scot în lume.

Versurile le mai uiți?

Da. Fiind piesele mele, eu pot să le greşesc. Oricum lumea încă nu le ştie. Iar dacă le greşesc zic că aşa erau ele. N-o să-şi dea seama, dar încerc să mă prezint onorabil. Rar se întâmplă, dar se întâmplă, să le uit la modul grav. Adică să ajung în mijlocul strofei şi să uit. Oamenii înţeleg. Mai fac o glumă…

Care-ți plac cel mai mult?

 Ar trebui să spun că toate, aşa cum zice toată lumea. Că toţi sunt copiii mei, îi iubesc pe toţi la fel. Dar nu. Primele versuri de la un cântec care se cheamă „Purtător de cuvânt“.

 

„Dacă au destul umor cei de la PRO TV, eu mă duc şi cânt în emisiune“

 

De ce nu la „Românii au talent“? 

 Puntru că aş pierde.

 Ştii tu ce-i în mintea publicului?

 Nu, dar eu cred că aş pierde. De exemplu, „Vocea României“, care e cel mai în vogă concurs de cântat, e un concurs pentru oameni cu o voce senzaţională. Eu nu am o voce foarte puternică, nu am o tehnică vocală foarte evoluată, foarte specială. Eu am nişte piese bune, pe care le-am scris eu, care transmit foarte mult prin mesaj, printr-o anumită stare pe care eu o dau mai departe. Acolo e vorba de o voce foarte puternică pe care eu nu o am. Mi-ar plăcea să o am, dar sunt mulţumit de vocea pe care o am. Pentru „Românii au talent“ trebuie să fii foarte, foarte spectaculos.

Deci nu participi.

Nu cred că mă duc. Nu sunt foarte încântat de perspectiva de a mai intra în competiții în momentul ăsta. Încerc să văd dacă pot să transmit muzica mea pe o cale mai directă publicului. Poate nu sunt cel mai original artist din lume, ştiu că sunt anumiţi artişti cu care seamănă piesele mele, mi s-a mai zis că uite aia seamănă cu Taxi, aia cu Andrieş, dar cred că am doza mea de originalitate şi aduc suficient nou prin muzica pe care o fac încât să încerc să ies cu ea cumva direct spre public, fără să intru în competiţie cu alţi artişti.

Uite, dacă mă cheamă, mă duc să cânt o piesă. Chiar am una care se cheamă „Românii au talent“. Iar dacă au destul umor încât să mă cheme să cânt cei de la PRO TV, eu mă duc şi o cânt în emisiune. Nu am o problemă cu emisiunea. Sunt nişte produse foarte bine realizate, care fac bine televiziunii româneşti. Dar cred că nu e pentru mine. Lucrul pe care îl fac eu cel mai bine, din punctul meu de vedere, nu e să cânt, este să scriu melodii. Cred că-s mai valoros (uite, vezi, că acum mă laud prea tare) pe partea de scris melodii decât pe cea de cântat. Şi nu pot să mă duc la un concurs de talent şi să scriu melodii. „Poftim, scrie o piesă acum.“ Nu pot.

 

„Am foarte puţin timp pentru mine, cu mine. Dar tot ce fac, fac pentru mine“

 

Care e legătura ta sentimentală cu UAIC (Universitatea „A.I. Cuza“ Iași)? Ai de gând să renunţi la Departamentul MEDIA când devii celebru?

E foarte puternică. Şi nu doar pentru că o să citească colegii şi şefii mei. Hai să-ţi spun, ca să vezi cât e de puternică. Eu aici am avut o studenţie foarte frumoasă de care îmi amintesc cu foarte mare drag, încă din timpul studenţiei am început să lucrez la Universitate. Am scris şi cântece despre universitate şi despre ce înseamnă să fii student aici: „Cei mai frumoşi ani“, de exemplu.

Am lucrat într-o perioadă la Bruxelles, la Parlamentul European, o perioadă foarte bună pentru mine, pentru care sunt foarte recunoscător. Am fost un norocos că am reuşit să fac asta. Melodia cu Megastar-ul am trimis-o de acolo. Însă am ales să mă întorc, pe un salariu, credeam eu pe atunci, de vreo 5 ori mai mic. Între timp a devenit de mai multe ori mai mic, dar pentru că îmi este foarte drag locul ăsta şi mi-a fost greu să mă despart, nu cred că m-aş putea despărţi cu uşurinţă de el, nici în cazul în care aş ajunge celebru.

Dar cum te împarţi în toate părţile şi reuşeşti să le faci pe toate bine?

Păi ori nu reuşesc să mă împart în toate părţile, ori, dacă reuşesc, nu le fac pe toate bine. Trebuie să renunţ la una ca să îmi iasă cealaltă. Am foarte puţin timp pentru mine, cu mine. Bine că tot ce fac fac pentru mine.

Şi locul unde muncesc este un loc în care îmi e drag şi mă simt bine, şi să cânt e un lucru pe care vreau să îl fac şi îl fac, şi să fiu soţ şi tată tot pentru mine le fac şi sunt lucruri care mă bucură, dar sunt şi lucruri foarte consumatoare de timp şi de energii, aşa că greu şi rar reuşesc să le fac pe toate bine. În general, încep să sacrific una pentru alta şi încerc să le sacrific cumva pe rând, astfel încât să dau în fiecare dintre locurile în care sunt implicat cât pot eu de mult şi să iasă cât se poate de bine.

 

„Îmi hărțuiesc toţi prietenii de pe Facebook să vină la concerte“

 

Pari atât de degajat pe scenă, de parcă chitara ar cânta singură şi tu ai face play-back. E o iluzie?

Sunt aşa cum sunt pe scenă. Mai sunt şi crispat să ştii, când sunt nevos, când sunt plictisit. Dar sunt degajat pentru că mă simt bine.

Alţii se chinuie să scoată sunetele alea…

Şi scot sunete mai bune decât le scot eu. Poate dacă m-aş chinui şi eu…Vezi, a treia pe listă. Să mă chinui mai mult. Sunt relaxat pentru că mă simt bine să fac ceea ce fac, aşa cum fac în momentul acesta. Probabil, în timp, o să evoluez, o să fac lucrurile şi mai bine, dar o să încerc să mă chinui la fel de puţin pe scenă. Cred că asta e cheia să fii relaxat pe scenă, să-ţi placă ceea ce faci, să te simţi bine acolo şi dacă te simţi bine acolo eşti degajat.

Când eşti fericit cânţi, când eşti trist cânţi, când nu cânţi? Când nu poţi să cânţi?

Când doarme Teo. Mai sunt momente. Pot să cânt oricând, dar îmi iese mult mai prost dacă nu am chef. Se vede pe mine dacă sunt supărat sau sunt într-o pasă proastă, cu toane. Nu prea reuşesc să mă ascund, dar încerc. Mai fac glume prin concerte, dar lumea se prinde. Oamenii îşi dau seama dacă e un concert sau nu reuşit, tocmai după aspectul ăsta. Sunt destul de transparent din punctul ăsta de vedere. Dacă am un concert anunţat, a venit lumea, trebuie să cânt până la sfârşit. Mai ales că îmi şi hărțuiesc toţi prietenii de pe Facebook să vină la concerte.

De ce ar trebui să vină lumea la concertele tale?

Pot să spun de ce m-aş duce eu la concertele mele. Pentru că sunt un om sincer, care îţi spune timp de o oră, două, cât stau pe scenă acolo, tot ce are pe suflet. Şi sigur foarte multă lume trăieşte ce spun eu acolo în piesele respective.

Pari un om împlinit. Mă înşel?

Cred că sunt. Nu am în cap foarte clar definiţia, dar mă simt un om împlinit.

E dragostea pufoasă ca un nor?

Sigur că da şi are şi gust de ciocolată şi de prăjituri, e foarte frumoasă.

 

 

Şi pentru că astăzi este ziua lui de naştere, haideţi să-i spunem La mulţi ani!