Antonio Passarelli: „A găti e ca și cum ai face dragoste“

Pentru că în acest weekend se desfășoară în Iași a doua ediție a Campionatului Internațional de Gătit în Aer Liber și pentru că gazda evenimentului este bucătarul Antonio Passarelli, colegul lui Dan Bittman în emisiunea Dănutz SRL, mi-am amintit un moment drăguț și amuzant din viața mea de student-viitor jurnalist, ce s-a petrecut anul trecut în luna martie, când eu și colega mea de „teren“ Andreea Marosac ne-am încurajat una pe cealaltă și am pornit neștiutoare în căutarea lui Antonio prin Piața Unirii pentru a-i „fura“ un interviu.

Nu-l găseam. Stăteam și înghețam pe o bancă din apropiere încropind totuși planul de întrebări. Dacă noi nu știam cum să dăm de el, a dat el de noi. L-am adus cu gândul în cafeneaua în care am intrat până la urmă să ne dezghețăm. Am vorbit, ne-am împrietenit, ne-am pozat și am și publicat interviul pe Cronica de Iași, când eram redactor acolo. A fost un moment perfect. E fascinant câte poți descoperi despre un om în doar câteva minute de interviu. Vă las să îl descoperiți și voi. E lung, știu, dar cu puțin efort și dorință de a cunoaște oameni pe care doar crezi că îi cunoști deja, răbdarea vine de la sine. Așa că poftă de citit și la eveniment (dacă mergeți) să aveți.

 

„A găti e ca și cum ai face dragoste. Când începi să mănânci e orgasmul culinar“

 

Se uită atent, cu ochii profunzi ce ascund o tristeţe nebănuită. Împărtăşeşte zâmbete tuturor, dar e singur, mereu înconjurat de oameni. A trecut prin viaţă cu 250 de km/h şi a încercat câte puţin din toate, dar e modest şi tânjeşte la fericirea din lucruri mărunte. Pe scena vieţii a debutat ca „spărgător de bănci“, însă aplauzele au întârziat să apară, aşa că a devenit basist într-o formaţie. Nu s-a oprit aici, a căutat succesul lângă cratiţă şi chiar şi Francis Coppolla s-a înfruptat din el. Antonio Passarelli vorbeşte despre bucătărie cu o pasiune ce depăşeşte realul şi are harul de a compara farmecul mirodeniilor cu obişnuitul din viaţa de zi cu zi. De 33 de ani trăieşte printre reţete şi condimente, dar nu a găsit încă unul perfect pentru gustul vieţii sale.

 

Aveţi un ritual pe care îl faceţi de fiecare dată când vă apucaţi de gătit?

Da, da. La locul meu de gătit trebuie să fie o masă în plus, trebuie să am tot la îndemână, cuţitul meu, lingura, furculiţa. Am mai multe, iar ce este simpatic e că în toate bucătăriile în care lucrez – ale mele sau unde fac consultanță –, când ajung eu la cratiţă ca să arăt ceva, bucătarii vin repede şi îmi aranjează locul aşa cum îmi place mie. Sunt un pic paranoic cu asta. Vreau să văd cuţitul pus aşa, în forma asta, şi cel mai important este că nu primesc niciodată un cuţit din mâna unui bucătar. Îl vreau întotdeauna pe masă şi nu îl iau din mână pentru că altfel mă cert cu persoana respectivă. Aşa se spune. Mi s-a şi întâmplat de câteva ori şi după ce ştiam chestia asta am zis „Aaaa, pentru asta m-am certat“.

 Credeţi în superstiţiile din bucătărie?

În unele, da. Dar ştiţi de ce cred în ele? Pentru că fac bucătăria mai veselă. Colegii mei de la campionat (n.r.: Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber) chiar astăzi (n.r.: 2011) mi-au făcut un compliment extraordinar. Mi-au spus: „Antonio, de când eşti în campionat, eşti numai sare şi piper“. Transform o chestie foarte tensionată, pentru că până la urmă este o competiție, într-un joc, într-o festivitate. Ca să ne distrăm, să ne simţim bine, să ne iubim până la urmă, să stăm bine împreună.

„Fără dragoste, farfuria nu are inimă, nu are suflet“

 

Aţi deprins o bucurie „de-a gusta“?

Aaa! Da. Să gătesc îmi aduce multe bucurii. Cea mai mare a fost că am lucrat pentru regizorul Francis Ford Coppola. În 2005 i-am prezentat cina şi voiam să mă întorc să plec, dar m-a întrebat ce mănâcă acolo şi a vrut să stau de vorbă cu el. Când îl serveam, singur mi-am spus „Antonio, tu îţi dai seama că vorbeşti cu Coppola?“. O satisfacţie mai mare decât asta nu cred că poate exista. Adică sunt personajele alea pe care tu le-ai visat, le-ai admirat o viaţă şi deodată le găseşti acolo şi mănâncă ce ai făcut tu şi apreciază ce ai făcut tu. Mai mare satisfacţie decât asta nu cred că există.

Există vreo personalitate pe care aţi dori să o uimiţi cu preparatele dumneavoastră însă nu aţi reuşit încă?

Nu. Chiar nu. Mulţumită MediaPro am servit foarte multe nume acolo, dar mie îmi place foarte mult să gătesc pentru lume în general, lume care poate aprecia bucătăria mea, care până la urmă este simplă şi este o bucătărie directă.

Chiar se poate găti doar presărând ingredientul „dragoste“, fără „inspiraţie“ şi fără „talent“?

Nu cred că există chiar un talent în bucătărie pentru că atunci vorbim de artă, iar talent există în artă. Este o dragoste care vine încet, încet. Mie mi-a fost transferată de la mama mea, de la sora mea. Eu cunosc foarte mulţi bucătari care gătesc bine, dar fără dragoste şi se simte, se vede, pentru că farfuria aia nu are inimă, nu are suflet, nu are senzaţia, nu creează emoţia şi atunci eu pornesc de la ideea că trebuie dragoste. Şi dacă îţi fac doar spaghetti cu roşii şi busuioc tu îmi vei spune că a fost excepţional.

Am făcut proba asta cu multă lume. Au rămas uimiţi cum poate fi aşa de bun ceva aşa de simplu. Nimic altceva, doar că e dragostea. Le bibilesti, pui sufletul înăuntru, le spui uite că trebuie să ieşi aşa, ai grijă, nu fierbi nişte paste, sosul, le-ai pus împreună şi gata poftim ia şi mănâncă. Atunci când găteşti e ca un act sexual, ca şi cum ai face dragoste. Începi de la pregătire, care este preludiul, după care actul în sine, care este fierberea, şi orgasmul culinar, atunci când începi să mănânci.

„Îmi place să produc emoţie. Sunt un căutător de gusturi, arome şi senzaţii“

 

Uitaţi vreodată reţetele?

Pe toate. Eu merg cu laptopul după mine pentru că le am toate acolo. Nu îmi place să improvizez şi atunci am în laptop cam 5.000 de reţete pe care le-am lucrat tot timpul. Iar atunci când mă duc undeva, văd ce trebuie să fac şi mă duc şi caut. De ce trebuie să ţin eu în cap toate reţetele? Gusturile da, le ţin minte, dar este altceva.

Sunteţi un bucătar sofisticat?

Nu. Mă consider un căutător de gusturi şi de arome şi un căutător de senzaţii. Bucătarii sofisticaţi sunt de obicei aceia care fac tot felul de minuni şi de sosuri, că până la urmă nu înţelegi ce mănânci. Mie îmi place invers, să înţeleagă lumea ce mănâncă şi să fie uimită de cum anumite îmbinări şi combinări produc emoţie. Îmi place să produc emoţii.

Nici „maestru bucătar“ nu vă consideraţi…

Nu îmi place să mi se spună „maestru“ în arta culinară pentru că nu consider că bucătăria e artă. Artiştii sunt persoanele alea care astăzi au chef şi atunci se pun, produc şi fac, iar mâine nu au chef, nu au muza care îi inspiră şi nu fac nimic. Dar un bucătar care lucrează zi de zi într-un restaurant nu poate spune unui client că astăzi nu îţi dau de mâncare pentru că nu am inspiraţie. Şi atunci mai degrabă îmi place să mi se spună artizan din bucătărie. Eu sunt un artizan. Iau o bucată de carne, o bucată de peşte, nişte fructe de mare, nişte paste şi fac ceva din ele, ceva bun şi tot timpul la fel. Dacă ai venit la mine şi ţi-a plăcut ceva, nu poţi să vii a doua oară şi să rămâi dezamăgit pentru că m-am certat cu prietena mea, cu amanta ori cu oricine altcineva şi din cauza asta nu mi-a ieşit bine.

Dar vă iese acelaşi fel de mâncare întotdeauna la fel?

Anumite feluri trebuie să iasă neapărat la fel, pentru că dacă nu iese la fel nu au amprenta ta, nu au personalitatea ta. Un mare om din România, care este Adrian Sârbu, îl onorez că am lucrat cinci ani şi jumătate pentru MediaPro, dar şi ca bucătarul lui personal, nu ştia că eram eu în bucătărie când găteam, dar imediat le spunea copiilor şi oamenilor cu care se afla că „este Antonio în bucătărie, da?“. Adică îşi dădea seama că eram eu în bucătărie.

Asta este, trebuie să se simtă mâna omului care lucrează şi atunci neapărat trebuie să îţi iasă la fel pentru că dacă nu, derutezi omul care stă acolo, în faţă. O reţetă este ca o formulă chimică. Odată ce o ai stabilizată bine este gata; după, o poţi schimba, dar iese altceva. Pui un ingredient în plus, dar nu se va mai chema reţeta „aia“, se va chema rețata „aia“ plus cimbru, plus tarhon sau altceva.

Gustaţi de fiecare dată tot ceea ce creaţi?

Sigur că da. Nu numai că gust de două, trei ori în timpul gătitului, dar oblig pe toată lumea care este în jurul meu să guste. De exemplu, am avut o răceală foarte puternică înainte de Crăciun şi mi-a schimbat gustul în gură. Percepeam foarte puţin sarea şi aveam nevoie de părerea altuia. Nu se poate face bucătărie fără a gusta. La mine în cap sunt înregistrate şi tipărite 3.000-4.000 de reţete prin gustul lor. Iar atunci când mă pun să fac o reţetă, gust, închid ochii, îl caut unde este, ţintesc şi am nevoie de o comparaţie între gustul pe care îl ştiu şi cel pe care îl am acolo, aşa văd dacă este OK.

De exemplu, mie îmi place la nebunie să gătesc peşte şi fructe de mare. Lumea îmi spune că sunt extraordinar, dar mie nu îmi plac nici peştele şi nici fructele de mare. Cum risc să le fac aşa de bune? Foarte simplu, pentru că nu îmi place, eu mi-am tipărit foarte bine anumite gusturi şi atunci când gust spun „asta este, perfect, gata“, nu mă las dus de val „mmmm, ce bun e, mănânci cu lingura“. Nu. Trebuie să analizezi.

„Când te blochezi, îţi tragi două palme singur, plângi şi mai tare trei secunde şi o iei de la capăt“

 

Ingredientele pe care le dirijaţi vă ascultă de fiecare dată?

Eu vorbesc cu bucăţile de carne. Adică atunci când mă găsesc în faţa unei bucăţi de carne de vacă bătrână şi o văd că e vai de mama ei, încep să spun „şi acuma cu tine ce fac? Cum te fac? Cum te gătesc?“ [n.r.: râde] şi atunci vreau să fiu ascultat. Am greşit de multe ori, iar dacă pe celălalt de multe ori îl iert şi spun „hai, faci înapoi ce ai greşit“, eu cu mine sunt chiar dur. Încep să mă fac singur prost, stupid, am o listă cu înjurături personale, o scot afară, o pun pe masă şi hai! – încep să le citesc pe toate.

Vă demoralizaţi uşor?

Demoralizarea există în meseria noastră, se numeşte panică de bucătari şi este ceva extrem de serios. Mie mi s-a întâmplat de două ori. Te blochezi şi începi să plângi. Când încep să vină comenzi una peste alta, ai zece mese de servit, eşti singur la cratiţă, faci ceva, ai uitat pe foc şi ai greşit, ai intrat în panică şi în momentele alea singurele lucruri pe care poţi să le faci e să scoţi pe toată lumea afară din bucătărie, să îţi tragi două palme singur, plângi şi mai tare trei secunde pentru că nu poate să dureze mai mult, că îţi pierzi toţi clienţii, eventual arunci în tine o înghiţitură de ceva, după care începi cu o viteză super sonică să o iei de la capăt.

Inspiraţia se joacă des cu răbdarea dumneavoastră?

Da, se întâmplă periodic. Mi se întâmplă când întâlnesc un bucătar foarte bun în străinătate, de multe ori mai tânăr decât mine. Mă întreb ce caut eu în bucătărie?, am un fel de criză de identitate şi în momentul ăla parcă nu îmi mai aduc aminte cum gătesc. Durează o săptămână, zece zile, o lună, dar ce este mai rău e că o dată mi s-a întâmplat în timpul unei filmări. Se lucra la filmul Burlacul, cu Demi Moore, la Bucureşti, iar eu fiind şeful oficial executiv de la MediaPro, mă ocupam de film, şi de Demi Moore, şi de tot. Am avut trei zile de coşmar pentru că nu mai ştiam să mă mişc; fusesem la o întâlnire internaţională de bucătari în Italia şi văzusem nişte bucătari că-ţi picau lacrimile la cât erau de buni.

Dar până la urmă îţi revii pentru că spui, stai un pic, bucătăria lucrează liber, iar eu lucrez ca să dau de mâncare şi este altceva. Mulţi bucătari fac foarte multe experimente şi le ies anumite reţete ca un fel de exerciţiu forţat mental, dar nu sunt de prezentat într-un local unde tu te duci la prânz pentru că ţi-e foame. Multe astfel de reţete sunt făcute pentru ca să te duci să deguşti. Iar în momentul în care eu în viaţa mea, în 33 de ani de bucătărie, am gătit în localuri unde se venea să se mănânce, nu să se deguste numai anumite chestii, îmi reiau încrederea în mine şi spun „hai, lasă bă, că eşti bun, mai ştii să faci ceva“.

Cât aţi stat cel mai mult într-o bucătărie încontinuu?

În ’99 am stat trei zile şi două nopţi. În a treia zi am servit un bufet pentru 1.700 de persoane. A fost oribil de greu, dar nu numai pentru mine. Am fost trei persoane care am pregătit bufetul şi toţi trei am început să plângem ca nişte copii pentru că a ieşit extraordinar. Era invitat şi domnul Iliescu la bufetul ăsta de la Timişoara. Cum am terminat, am început să plângem şi nici nu am mai ajuns acasă să dormim. Am dormit pe nişte fotolii de la intrarea în restaurant.

„Aici în România… nu ştiţi să vă distraţi. Vă distraţi ca să vă distrugeţi“

 

De ce aţi dat muzica pe cratiţă?

Dar merg împreună. O farfurie de mâncare trebuie să fie un concert, o simfonie. Eu totdeauna le spun alor mei despre exemplul simfoniilor. Pentru că ele sunt ceva complet, tu auzi o singură melodie, frumoasă, care te farmecă, dar dacă vrei să asculţi dincolo de melodie, auzi şi vioara şi violina şi tobe, trompetă, saxofon. Asta trebuie să fie şi mâncarea. Trebuie să te farmece, să te înnebunească, dar trebuie să vezi şi să simţi şi busuiocul, ceapa, aia, aia, tot.

Compuneţi cântece în bucătărie?

Nu. Idei de compoziţie muzicală îţi vin numai în anumite momente, când eşti tu cu tine singur, eventual în faţa unui pian şi ai nişte vorbe care trebuie să iasă. Eu aşa compuneam. Pui degetele pe pian şi ele se mişcă singure. Pe măsură ce se mişcă, încep să-ţi iasă şi vorbele. Asta e lucrul căruia lui Dan ( n.r.: Bitman) îi place. Şi tot el este supărat pe mine pentru că nu am făcut un CD.

Şi când îl faceţi?

Nu îl fac pentru că deocamdată nu am chef.

Când aţi cântat ultima oară la bas?

Ultima dată a fost acum un an sau doi la „Dănutz SRL“, când m-au pus să fac nişte prostii pe acolo. Dar de cântat, cântat, eu am coborât de pe scenă în ’88. Atunci a fost ultimul meu an de turneu ca basist. Am coborât de pe scenă într-o seară în care băusem prea mult, eram full de cocaină şi m-am uitat la colegii mei de pe scenă şi am zis: de ce trebuie să le stric eu lor viaţa? Lumea este obişnuită, mai ales aici în România, să fie disperată după distracţie neapărat. Aici nu ştiţi să vă distraţi. Vă distraţi ca să vă distrugeţi.

Eu chestia asta am trecut-o. Foloseam alcool şi droguri aşa… Dar în ziua în care eu am coborât de acolo, am spus stop. Cu mare regret spun că astăzi toţi foştii mei colegi îmi aduc aminte mereu că eu eram frontman-ul formaţiei, eram cel care vorbea şi făcea gălăgie. Înainte să începi o melodie spui: „Trebuie să între vioara, acum basul, chitara“. Eu eram omul care spunea discursuri pentru asta. Şi ieşeau nişte lucruri superbe. Şi acum, când formaţia trebuie să facă un final sau ceva eclatant, băieţii spun: „Staţi, aici ne trebuie una passarellizatione (de la numele meu Passarelli), aşa cum lucra Antonio. Hai să ne oprim şi să-l facem aşa“. Un prieten de-al meu a înregistrat asta ca să se laude, iar chitaristul de la formaţie a zis: „Antonio, tu auzi ce zicem noi după 20 de ani?“, iar asta m-a umplut de bucurie.

„Meseria nu se fură, se învaţă. Furi numai efectul, cauza se învaţă“

 

Este important ca un bucătar pasionat de ceea ce face să aibă idoli?

Idol nu, dar persoane de la care să înveţe, ori de la care să se inspire, da. Eu am doi mari bucătari la care m-am uitat întotdeauna cu admiraţie, unul dintre ei fiind Auguste Escoffier. Sunt bucătari din secole trecute, care au reuşit să pună bazele în bucătăria pe care o facem noi astăzi, alta decât cea în care bucătarii fac jonglerii înainte să pună mâna pe cratiţă.

Cum v-a făcut primul bucătar cu care aţi lucrat, maestrul italian Pippo Todini, să descoperiţi dragostea de bucătărie?

Foarte simplu. Eu spălam vasele la restaurantul domniei lui, dar tot timpul mă uitam lângă aragaz să văd ce face, cum face şi el mi-a spus „uite, Antonio, cum stă treaba, eu ştiu că tu vii să speli vase pentru că trebuie să îţi plăteşti studiile, dar din moment ce eşti aici, nu ai vrea să înveţi o meserie?“, iar eu am spus da. Este omul care m-a învăţat că meseria nu se fură, se învaţă. Cea mai mare greşeală pe care o faceţi voi în România este cuvântul acesta, că meseria se fură. Nu, dacă tu furi o meserie, furi numai sfârşitul, adică numai efectul, dar nu furi cauza. Cauza se învaţă. Îţi iese aşa pentru că proteinele se coagulează aşa, pentru că sosul cutare face altceva. Există o grămadă de lucruri în spate pe care trebuie să le înveţi.

„Eu dau şi cămaşa de pe mine, dar dacă văd că mă păcăleşti şi mă faci fraier sunt un animal“

 

Aveţi clienţi care nu rezistă nici măcar o zi fără preparatele dumneavoastră?

Am care dacă vin şi nu găsesc o anumită prăjitură se supără foarte tare. Nu pot schimba nimic, aia trebuie să fie. „Am venit aici pentru că voiam prăjitura aia, aia trebuia să fie“şi mă şi bat cu o lingură de lemn.

Atmosfera din restaurantul dumneavoastră…

Este una caldă, de familie, unde trebuie să te relaxezi. Când sunt eu, este un pic mai veselă. Locația în sine impune un pic de eleganță, să vorbești încet, dar eu fiind un țăran de la țară, când intru încep: „Bună, hei“ şi îl încălzesc imediat.

Sunteţi un şef dur cu angajaţii dumneavoastră?

Foarte dur. Eu îţi dau şi cămaşa de pe mine, dar dacă văd că mă păcăleşti şi mă faci fraier sunt un animal. Văd negru în faţa ochilor. Pot să spun că o bucătăreasă, care acum găteşte în Barcelona, mi-a greşit ceva pe o farfurie. Şi nu a vrut deloc să recunoască. Aşa m-am supărat că a vrut să mă păcălească şi să nu spună, că am rupt farfuria la picioarele ei. După aia mi-a părut rău.

 Cum vă privesc spălătorii de vase din restaurantul dumneavoastră?

Foarte bine, mai ales că eu sunt prieten de la bucătar-şef, la ultimul şofer. Respectul nu se câştigă prin ceea ce faci, ci prin felul în care faci ceea ce faci. Acum câţiva ani spuneam că dacă eu eram un măturător de stradă, strada mea era oricum cea mai curată.

„La mama şi la surori te pui la masă şi îţi spun «astăzi ţi-am gătit asta». Ele au rămas tot cele mai bune“

 

Vă place să vă gătească doamna?

Eu gătesc pentru că ea, bucătăreasă la un alt restaurant, nu are simţul măsurii şi pare că găteşte pentru o armată. Şi atunci mă supără, iar de multe ori prefer eu să fac o surpriză şi să gătesc. Fac asta când nu suntem supăraţi. Dar 90% din timpul nostru sunteţi certaţi şi atunci nu gătim deloc.

Magia mirodeniilor v-a determinat să faceţi vreo nebunie romantică?

Făceam des cu mult, mult timp în urmă, dar acum sunt bătrân… Savoarea anumitor ierburi proaspete, coleandru, ghimbir, busuioc, ierburi şi rădăcini emană ceva şi atunci când le simţi poţi face nebunii.

Aţi reuşit să depăşiţi talentul mamei, al surorii sau al bunicilor?

Nu. Mama, surorile au ceva în plus, au neobligația de a fi standard. Nu au un client care aşteaptă, de exemplu, muşchi de vită cu gorgonzola. La mama şi la surori te aşezi la masă şi îţi spun: „Astăzi ţi-am gătit asta“. De multe ori eu risc cu clienţii mei şi le spun: „Astăzi v-am gătit asta“, dar sunt unii care se uită la tine şi îţi spun „da’ eu nu vreau asta, eu vreau celalată“. Atunci e normal că ele au rămas tot cele mai bune.

Talentul şi pasiunea pentru mirodenii s-au prins şi de fiul dumneavoastră?

Da, Michael a lucrat cu mine şapte ani. Acum conduce un restaurant foarte frumos în Millano, iar dacă la 28 de ani face deja asta, cred că este minunat. Sper să mă depăşească pentru că până la urmă el va avea experienţa mea, plus experienţa lui şi este extrem de important.

„Încet, încet am început să fiu un lup singuratic…“

 

Trăiţi precum gătiţi, cu aceeaşi „condimentare“?

Aici e foarte trist pentru că în ciuda faptului că par o persoană foarte veselă, eu sunt un om extrem de singur. Nu prin alegerea mea, aşa a fost viaţa. Cred că îmi duc în spate foarte multă greşeală din viaţa pe care am făcut-o şi nu prea am lucruri care îmi condimentează viaţa. Singurul lucru e că încerc eu să condimentez viaţa altora şi atunci mă simt bine.

Doar atât?

Când ai o viaţă foarte, foarte încărcată cum am avut eu, o viaţă în care am mers cu 250 la oră în continuu, e dificil. Am făcut de toate, chiar de toate. Şcoala de corecţie, un pic de puşcărie, droguri, alcool, pe toate le-am încercat. Pentru asta cred că am răbdare cu toţi şi îi înţeleg pe toţi. Trecând prin multe, chiar înveţi foarte multe. Dar am făcut multe greşeli şi îmi e frică să mai trăiesc viaţa, să nu cumva să fac altă greşeală. De asta probabil m-am concentrat foarte mult pe bucătărie, pentru că asta e viaţa mea până la urmă.

Vă face bine să staţi singur în bucătărie?

Îmi place să fiu singur în bucătărie când am de creat ceva, nu vreau lume care îmi vorbeşte, dar apoi îi chem pe toţi să guste. Este momentul meu de reculegere. În rest, de exemplu, de multe ori când terminăm emisiunea (n.r.: „Dănutz SRL“) la Bucureşti, Dan (n.r.: Bitman), producătoarele, fetele se duc să mănânce la restaurant şi toată lumea se ceartă cu mine că eu nu mă duc, că prefer să mă întorc la mine în apartament la Bucureşti, în Buftea, şi să îmi gătesc ceva, să mai citesc o carte, să mă mai uit la un film la TV care îmi place şi să mai visez aşa…

Sunteţi un visător?

Am fost obişnuit aşa în toată viaţa mea. După ce am greşit prima căsătorie, mi-am dat seama că nu sunt un om normal din punctul ăsta de vedere şi atunci încet, încet am început să fiu un lup singuratic. Trec de la momente în care dau maximum de dragoste şi de atenţie, la două zile când nu mai ştii de mine pentru că am fost ocupat cu altceva. Şi atunci prefer să nu mai lovesc pe nimeni, să nu mai fac rău nimănui şi să stau liniştit pe banca mea.

Ar fi simplu să redeveniţi „normal“?

Nu e aşa de uşor să spui „schimbă-te“. Ţinând cont că eu sunt pe drumuri în lume din ’82, eu mă simt ca un fel de câine de stradă. Dacă mă opresc lângă tine o zi şi tu mă mângâi, eu mă topesc, dar a doua zi mă scutur şi spun stai că trebuie să merg mai departe un pic. Pot să mă întorc la tine, dar nu este aşa de simplu, ar trebui tu să fii excepţională să mă înţelegi şi să îţi placă viaţa mea, dar până acum am găsit o singură persoană căreia îi plăcea viaţa mea şi am pierdut-o acum mulţi, mulţi ani.

Acum am alte bucurii. Bucuriile mele sunt când văd un băiat că a lucrat cu mine, că a crescut… De exemplu, a fost acum o săptămână ziua mea de naştere şi am găsit pe Facebook 250 de „La mulţi ani“, din care 10% erau de la foşti angajaţi ai mei sau colaboratori. Şi în seara asta când am intrat aici (n.r.: o cafenea) mă uitam la lume şi mă bucurăm.

Vă place să fiţi observator…

Da îmi place foarte mult să observ lumea. La un moment dat fiecare trage linie. Eu am tras linia şi am spus: am făcut multe greşeli, dar am făcut şi multe lucruri bune. Este momentul să mă retrag. Stai, acum vreau să privesc lumea din privinţa mea. Pentru că ce se întâmpla: asta e lumea, dacă tu eşti aici în mijoc, nu-ţi dai seama ce se întâmplă pentru că eşti în mijloc şi vezi până unde poate ochiul. Dar dacă asta e lumea şi tu stai deoparte şi începi să te uiţi, începi să observi altfel. Şi mie îmi place să observ.

V-aţi lăsat prins în mrejele depresiei?

Nu, nu. Nu am spus că sunt deprimat. Da, eu cad şi în depresie de multe ori. Dar în momentul ăsta nu sunt deprimat. Să fiu singuratic a fost dintotdeauna un lucru de-al meu. Au trecut zile întregi fără să vorbesc cu nimeni pentru că de multe ori noi vorbim vorbe. Şi prefer să nu vorbesc vorbe şi să gândesc pentru un moment în care trebuie să gândesc. Dacă eu, italian fiind, am decis să ajung ce am ajuns aici în România, că mă plimb pe stradă şi lumea mă cheamă şi îmi face cu mâna şi îmi oferă cadouri, asta ce e?

Mă plimbam pe strada aia (n.r.: Lapuşeneanu) şi este un magazin de anticariat mai sus. Şi un anticar de acolo m-a chemat înăuntru şi mi-a dăruit un album de poze de cum era strada aia acum 100 de ani. Şi am stat de vorba puţin cu lumea care era înăuntru. Vrei o bucurie mai mare decât asta? Dar asta demonstrează că am lucrat bine. Asta demonstrează că nu am vorbit vorbe. Înţelegi?

„În ziua în care nu mai visezi eşti un mort care aşteaptă să moară“

 

V-aţi atins visul şi v-aţi oprit şi din trăit?

Nu. Pentru ca să-mi îndeplinesc eu visul îmi trebuiau măcar zece vieţi. Voiam să fiu aviator, pilot de curse – am fost pilot, dar m-am răsturnat şi s-a întrerupt cariera prea devreme –, inginer, arhitect, desenator de decoraţiuni interioare, actor, cântăreţ… Zece vieţi măcar. În momentul în care îţi îndeplineşti visul eşti mort. Visurile îţi permit să mergi înainte. În ziua în care nu mai visezi eşti un mort care aşteaptă să moară, iar eu încă nu am ajuns la asta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Dacă ar fi posibil ca mâine să o luaţi de la capăt, ce aţi face?

Tot altceva: să învăţ cuminte la şcoală, probabil să nu chiulesc, să nu fiu bătut, să nu fac şcoală de corecţie, n-aş face nici puşcărie, n-aş sparge bănci.

Ce v-a împins spre şcoala de corecţie?

Spărgeam bănci când eram minor. Însă din momentul în care am ieşit, am certificatul penal (cazier) curat, nu am mai fost în stare să mă apropii de un măr dacă nu era al meu. A fost o experienţă extraordinară. Dar n-aş face tot chestiile astea. Probabil mi-aş întemeia o familie cu o persoană pe care o iubesc şi nu cu o persoană pe care cred că o iubesc.

Probabil m-aş mulţumi cu mult mai puţin decât mi-am dorit în viaţa asta şi m-aş bucura de nişte chestii pe care le-am pierdut: am pierdut momentul când pentru prima dată fiica mea a zis „tata“, când fiica mea a avut nevoie de mine, la 10-11 ani, am pierdut momentul în care fiul meu avea nevoie de mine, am pierdut momentul să mă joc cât voiam cu ei. M-am jucat, dar nu atât cât îmi doream. Aş alege poate o viaţă mult mai normală din punctul de vedere al satisfacţiilor profesionale, dar mult mai plină de bucurii sufleteşti. Eu acum spun, nu ştiu dacă aş face într-adevăr aşa…

Regretaţi des?

Regret multe. Cred că singurătatea este determinată şi de cauza asta. Noi de multe ori căutam foarte departe fericirea. Târziu ne dăm seama că fericirea nu înseamnă să ai o maşină puternică, un telefon de fiţă, fericirea nu e o grămadă de chestii. Fericirea e o senzaţie foarte scurtă, care numai anumite situaţii ţi-o poate da. Poţi să fii fericit uitându-te în ochii fiicei sau fiului, a persoanei pe care o iubeşti şi stând lângă ea. Este un pic mai complicat, dar pentru asta cred că aş schimba foarte multe.